Adio de la livadă
B2Până când ultimele lăzi au fost încărcate pe camion, soarele verii apunea deja în spatele dealurilor care înconjurau Livada din Rășinari. Elena lucrase acolo în fiecare vară de când împlinise șaisprezece ani, dar aceasta avea să fie ultima ei tură. Acceptase un loc la universitate în Cluj și știa că nu se va întoarce anul viitor. Proprietarul, domnul Ionescu, îi strânsese mâna în acea dimineață și îi spusese că îi va lipsi; soția lui chiar copsese o prăjitură cu lămâie pentru ocazie. Totuși, atmosfera părea ciudat de tăcută, ca și cum toți înțelegeau că despărțirile sunt mai ușoare când nu sunt rostite.
Elena petrecuse după-amiaza culegând ultimele mere de sezon târziu, brațele durându-i de la mișcarea repetitivă la care se obișnuise în ultimele opt săptămâni. La ora patru și jumătate se oprise să privească o pereche de rândunele zburând jos peste rânduri, o imagine care îi amintea de prima zi când sosise nervoasă și nesigură. Atunci scăpase două coșuri pline, vânătăind fructele și primind o mustrare blândă de la supraveghetor. Acum putea umple o ladă în mai puțin de zece minute fără nicio greșeală.
Chiar înainte de ora cinci, ceilalți muncitori sezonieri s-au adunat lângă vechiul hambar de piatră. Toma, care condusese tractorul toată vara, a scos o sticlă de cidru de casă pe care o păstrase. Și-au trecut din mână în mână pahare de plastic în timp ce lumina devenea aurie. Elena a ascultat cum colegii ei schimbau povești despre vară: ziua când conducta de irigație a explodat, după-amiaza când un turist încercase să urce în cel mai înalt copac și dimineața când grindina amenințase întreaga recoltă. Și-a dat seama că probabil nu îi va mai vedea pe majoritatea dintre ei.
Când paharele au fost goale, domnul Ionescu a apărut cu prăjitura cu lămâie. Le-a mulțumit tuturor pentru munca lor grea și a spus că livada avusese noroc să aibă o echipă atât de dedicată. Elena a simțit o strângere bruscă în gât; nu se așteptase să se atașeze atât de mult de un loc de muncă temporar. În timp ce ajuta la încărcarea ultimelor cutii pe camion la ora șase și un sfert, s-a întrebat dacă noii studenți din Cluj vor înțelege vreodată ce înseamnă să stai printre copaci la amurg cu mirosul fructelor coapte în aer.
Mai târziu, în timp ce se întorcea acasă cu bicicleta pe aleea familiară, Elena a aruncat o privire înapoi o dată. Luminile livezii se aprinseseră, strălucind blând pe fundalul amurgului adânc. Învățase mai mult acolo decât își dăduse seama: răbdare, satisfacția muncii fizice și tristețea liniștită care vine când ceva bun își atinge sfârșitul firesc. A doua zi avea să înceapă să facă bagajele pentru universitate, dar în seara aceea gustul acelei prăjituri cu lămâie și amintirea cidrului împărțit au rămas cu ea tot drumul spre casă.